Anglia 1996: O Germanie ”completă” realizează tripla cu primul ”gol de aur” din istorie

Ediția cu numărul 10 a Campionatului European de Fotbal s-a desfășurat în Anglia în perioada 8 iunie - 30 iunie 1996, marea finală de pe stadionul Wembley fiind câștigată de Germania. 

Extinderea la 16 echipe nu a fost văzută cu ochi buni, în vreme ce stadioanele nu au fost nici ele pline, chiar și pe parcursul meciurilor din fazele eliminatorii. Nemții au devenit astfel stăpânii Europei pentru a treia oară, fiind totodată naționala cu cele mai multe trofee cucerite în cadrul competiției de pe Bătrânul Continent.

Ultimele două cupe au fost câștigate în 1972 și 1980, când țara se numea Germania de Vest. Odată cu reunificarea RDG și RFG ce a avut loc la data de 3 octombrie 1990, nemții își însușeau tripla sub numele de Germania, chiar în Anglia, ”Templul Fotbalului”.

Mai aproape de zilele noastre, Spania a reușit să recupereze grație turneelor câștigate în 2008 și 2012, primul European cucerit de ”La Furia Roja” contorizându-se în 1964, abia la cea de-a doua ediție care s-a desfășurat pe tărâmul ibericilor.

Citește și: Spania 1964: Ibericii câștigă pe teren propriu într-un duel al ambițiilor politice

Anglia, refuzată la ea acasă de aceeași Germanie determinată

Naționala ”Celor Trei Lei” a trăit un adevărat șoc acasă în faza semifinalelor pe stadionul Wembley, când trupa lui Terry Venables a părăsit competiția în detrimentul Germaniei la loviturile de departajare.

La finalul celor 90 de minute, tabela indica rezultat de egalitate, 1-1, Stefan Kuntz aducând egalarea pentru Germania în minutul 16, după ce Alan Shearer deschisese scorul pentru gazde în debutul partidei (min 3).

Nemții s-au impus cu 6-5 la loviturile de departajare, penalty-ul decisiv al englezilor fiind ratat chiar de Gareth Southgate, actualul selecționer al naționalei Albionului.

Ambiția managerului Berti Vogts a adus din nou triumful în Germania

Berti Vogts părea sortit să devină selecționerul Germaniei. Cu o carieră remarcabilă la un singur club, Vogts a jucat peste 500 de meciuri în apărare pentru Borussia Monchengladbach și a acumulat 96 de selecții pentru Germania de Vest, obținând succese la Euro 72 și Cupa Mondială din 1974.

După retragerea sa, a preluat conducerea echipei germane sub 21 de ani, devenind apoi secund al echipei naționale. În 1990, când Franz Beckenbauer a plecat de la cârma naționalei, Vogts a fost alegerea evidentă pentru a-i succede.

Reputația lui Vogts este una controversată, fiind eliminat de două ori în sferturile de finală ale Cupei Mondiale. Deși nu este un rezultat dezastruos, acesta a marcat o scădere semnificativă în performanțele Germaniei, care ajunsese anterior la trei finale consecutive.

Predicția lui Beckenbauer, că echipa va fi "imbatabilă" după reunificarea țării, părea să rămână neîndeplinită sub conducerea lui Vogts. După această perioadă, realizările sale au fost modeste, activitatea sa în fotbalul de club a fost limitată, iar perioada în care a antrenat naționala Scoției a fost realmente dezastruoasă.

Cu toate acestea, la Euro 96, Vogts a arătat un management demn de laudă. Pe plan extern, a gestionat cu abilitate orgoliile jucătorilor și a rezistat presiunilor de a-l readuce în lot pe Lothar Matthaus, care avea să revină surprinzător la Euro 2000, la vârsta de 39 de ani.

Alți jucători considerați ”problematici”, precum Bodo Illgner și Stefan Effenberg, au fost de asemenea lăsați acasă. Pe teren, Vogts a creat un sistem adaptat jucătorilor săi și a gestionat eficient problemele de selecție cauzate de accidentări și suspendări. El a accentuat importanța pressing-ului, un concept implementat cu succes de puține alte echipe la acel turneu.

Finala Germania - Cehia, decisă de primul ”gol de aur” din istorie

Cu un parcurs surprinzător și totodată remarcabil în competiție, după ce a reușit să elimine în sferturi Portugalia și Franța în semifinale (lovituri de departajare), Cehia a fost foarte aproape să producă un șoc similar cu cel al danezilor din 1992.

În finala de pe Wembley, după o primă repriză în care ambele formații au arătat un joc prudent, deschiderea de scor avea să vină abia în minutul 59, Patrik Berger fiind cel care a spart gheața pentru cehi în urma unui penalty obținut de Karel Poborský.

Schimbările au avut un rol esențial în tabăra germană. Deși Vladimir Smicer, singura înlocuire făcută de cehi, a ratat o șansă bună de a face 2-0, decizia selecționerului Vogts de a-l introduce în teren pe Oliver Bierhoff s-a dovedit a fi magistrală.

Mehmet Scholl a fost înlocuit cu Oliver Bierhoff, cel din urmă devenind eroul ”necunoscut” al finalei. Atacantul nu era popular în țara sa natală, după ce își petrecuse ultimii cinci ani în Italia, trei dintre sezoane chiar în Serie B, la Udinese.

Debutul său la națională a avut loc cu doar patru luni înainte de acest turneu, când a marcat de două ori împotriva Danemarcei. În finala de pe Wembley, Bierhoff a avut nevoie de doar patru minute pentru a aduce egalarea, cu o lovitură de cap, în urma unei faze fixe executată de Christian Ziege.

Șocul avea să vină în prelungiri, la scurt timp după startul primei reprize din extra time. În minutul 95, o fază care inițial nu anunța nimic avea să aducă Germaniei râvnitul trofeu.

Bierhoff a primit o minge în interiorul careului de la Klinsmann. Cu spatele la poartă, acesta a reușit să se întoarcă și să șuteze spre țintă, balonul fiind ușor deviat de Hornak. Părea o minge ușoară pentru portarul Petr Kouba, însă goalkeeperul a clacat și, cel mai probabil păcălit de traiectorie, a reușit doar să împingă balonul care s-a instalat lângă butul din dreapta. 

Astfel, primul ”gol de aur” din istorie avea să fie unul extrem de ciudat. În timp ce nemții sărbătoreau, cehii au acuzat o poziție de offside în care se afla Kuntz, spunându-i arbitrului italianului Pierluigi Pairetto că l-a încurcat pe Kouba în încercarea portarului de a-și repara greșeală.

Golul a fost însă validat, iar Germania devenea pentru a treia oară în istorie campioană europeană, acela fiind totodată și ultimul trofeu Euro cucerit de nemți.

Echipa Turneului

Portar: Andreas Köpke (Germania);

Fundași: Laurent Blanc (Franța), Marcel Desailly (Franța), Matthias Sammer (Germania), Paolo Maldini (Italia);

Mijlocași: Paul Gascoigne (Anglia), Dieter Eilts (Germania), Karel Poborský (Cehia);

Atacanți: Alan Shearer (Anglia), Hristo Stoichkov (Bulgaria), Davor Šuker (Croația);