În istoria Cupei Mondiale sau a Euro, de trei ori nu au fost organizate turnee finale din cauza unor evenimente care nu aveau legătură cu sportul. În anii 1942 și 1946, din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, fotbalul a trecut pe plan secund, șirul turneelor acum atât de populare fiind reluat abia în 1950, cu Brazilia drept gazdă.

Iar în 2020, Campionatul European a trebuit să fie amânat cu un an, dar nu din cauza vreunui război, ci a unei pandemii. 

Virusul denumit Covid 19 a luat prin surprindere o planetă întreagă, iar UEFA a trebuit să cedeze în fața cerințelor sanitare și turneul care trebuia să marcheze aniversarea de 60 de ani a forului continental, cu meciuri răspândite peste tot prin Europa, a trebuit să aștepte până în 2021.

Și chiar și atunci, restricțiile în vigoare au limitat numărul de spectatori din tribune în multe țări, iar mulți fani nu au putut călători alături de echipa lor națională.

Deoarece cazuri de Covid puteau apărea oricând în cadrul unei echipe, UEFA a fost de acord ca loturile să fie lărgite la 26 de jucători, în loc de cei 23 obișnuiți, o decizie care s-a păstrat și pentru ediția din Germania, deși considerentul a fost cu totul altul, și anume programul încărcat al jucătorilor, care îi expune la accidentări.

O Italie contradictorie

Decizia UEFA a fost speculată la maximum de Roberto Mancini, care în cele șapte meciuri de la EURO a folosit 25 de jucători din cei 26 selecționați, doar portarul Alex Meret fiind nevoit să asiste de pe margine la performanțele coechipierilor săi, în timp ce al doilea portar, Salvatore Sirigu, a primit două minute în ultimul meci al grupei cu Țara Galilor (1-0).

În acel moment, calificarea era deja obținută, Squadra Azzurra reușind victorii și cu Turcia (3-0) și cu Elveția (3-0) în precedentele două partide. 

Dar în ciuda jocului bun etalat în grupă, Italia nu era considerată o mare favorită la titlu. Peninsularii rataseră prezența la Cupa Mondială din 2018, din Rusia, și, după cum se va vedea ulterior nu vor fi prezenți nici la turneul din Qatar, patru ani mai târziu.

Dar, între aceste două eșecuri monumentale, Italia lui Mancini a reușit cumva să câștige un titlu european, la 53 de ani distanță de la precedentul succes pe plan continental, cea mai lungă perioadă între trofee pentru orice națională care a reușit să devină campioană de cel puțin două ori. 

It's coming home (Vine acasă)! 

O victorie muncită cu Austria în optimi (2-1 după prelungiri), una cu ceva emoții în sferturi în fața Belgiei (2-1) și o semifinală dramatică cu Spania (1-1, 4-2 după lovituri de departajare), aveau să pună în mod neașteptat Squadra Azzurra în postura de a lupta pentru titlu cu naționala Angliei.

”Cei trei lei” aveau avantajul terenului propriu, UEFA stabilind că festivalul european al fotbalului din acel an aniversar va culmina cu un ultim act pe stadionul Wembley din Londra.

Fanii englezi erau în extaz după calificarea echipei lor în finală și expresia ”It's coming home” (Vine acasă) era în gurile tuturor, aluzie la faptul că trofeul va ajunge în sfârșit în țara care a dat lumii fotbalul. 

Atât de mare era dorința suporterilor de a fi martori la un asemenea succes, încât împrejurimile arenei Wembley au fost martore ale unor momente haotice atât înainte, când porțile stadionului au fost luate cu asalt, cât și după, când fanii englezi și-au vărsat furia după o finală pierdută. 

O finală precaută

Nu ar fi putut exista un debut mai favorabil pentru Anglia nici dacă selecționerul Gareth Southgate însuși ar fi scris scenariul, Luke Shaw reușind să deschidă scorul încă din minutul 2 în fața unor tribune care au erupt de-a dreptul.

Dar apoi a urmat pasul înapoi. Harry Kane a devenit mai mult un mijlocaș de închidere și nu golgheterul de temut al ”Celor trei lei”, în timp ce Southgate încerca să ferece poarta în speranța că un gol va fi suficient pentru a câștiga mult râvnitul trofeu.

O strategie mai degrabă italienească, care pusă în aplicare de o echipă obișnuită să atace precum cea a Angliei, avea să își dovedească în cele din urmă limitele. Fundașul veteran Bonucci a reușit să restabilească egalitatea după un corner în care defensiva gazdă, altfel destul de bine organizată până atunci, a făcut un pas greșit (67).

Fără alte mari ocazii până la finalul celor 90 și apoi 120 de minute, finala avea să fie decisă la loviturile de departajare.

It's coming Rome (Vine la Roma)!

Anglia nu are o relație prea bună cu loteria penalty-urilor. 

Până la ediția din 2018 a Cupei Mondiale, englezii au fost implicați în patru astfel de serii. Au pierdut în 2006 în fața Portugaliei în sferturile de finală, în 1998 în fața Argentinei în optimi și în 1990 în fața Germaniei în semifinale, înainte de a câștiga cu Columbia în optimile din 2018.

La Euro, recordul era similar. Au pierdut în fața Italiei în sferturile de finală ale Euro 2012, au fost eliminați de Portugalia în sferturile de finală ale Euro 2004 și au fost învinși de Germania în semifinalele Euro 96.

Singura lor victorie la penalty-uri la un Campionat European a fost obținută în sferturile de finală ale Euro 96 împotriva Spaniei.

Nici Italia nu era vreo expertă. Pierduse la Cupa Mondială din 1990, 1994 și 1998 la lovituri de departajare, precum și la Campionatele Europene din 1980, 2008 și 2016. Doar că în finala de pe Wembley a avut norocul de a avea ca adversară o echipă mai slabă decât ea la acest capitol, o Anglie ajunsă la loviturile de departajare fiind considerată adesea pe trei sferturi învinsă. 

Două penalty-uri ratate de Italia i-ar fi putut costa probabil titlul în fața oricărei alte echipe, dar Anglia a ratat trei și fanii italienii au putut da în sfârșit replica: ”It's coming Rome (Vine la Roma)!”

Squadra Azzurra a devenit astfel prima echipă din istorie care a câștigat două meciuri la loviturile de departajare la un singur turneu final al EURO, după ce învinsese și Spania în mod similar.

Echipa Turneului

Portar: Gianluigi Donnarumma (Italia)

Fundași: Kyle Walker (Anglia), Leonardo Bonucci (Italia), Harry Maguire (Anglia), Leonardo Spinazzola (Italia)

Mijlocași: Pierre-Emile Højbjerg (Danemarca), Jorginho (Italia), Pedri (Spania)

Atacanți: Federico Chiesa (Italia), Romelu Lukaku (Belgia), Raheem Sterling (Anglia)