Într-o dimineață de la sfârșitul lunii mai 1992, un fax de la Asociația Europeană de Fotbal, UEFA, a sosit la DBU, informând asociația că Danemarca va înlocui Iugoslavia la Campionatul European, deoarece echipa balcanică fusese descalificată ca participant din cauza sancțiunilor impuse de ONU.
Iugoslavia se afla atunci în pragul unui deceniu cu o generație de aur de jucători care, din cauza conflictului din Balcani, nu au fost niciodată lăsați cu adevărat să joace împreună într-o echipă națională unificată, cu jucători precum Sinisa Mihajlovic, Davor Suker, Predrag Mijatovic, Robert Prosinecki, Vladimir Jugovic, Zvonomir Boban, Dejan Savicevic, Alen Boksic, Dragan Stojkovic și Darko Pancev.
Aproximativ o lună mai târziu, Danemarca devenea campioană europeană după ce a provocat o undă de șoc în aproape tot fotbalul european cu o echipă care fusese deja trimisă în vacanța de vară.
Dar, în timp ce triumful din Campionatul European din Danemarca a creat o fuziune a oamenilor dincolo de diferențele de vârstă, sociale și culturale, moartea președintelui Josip Broz Tito în 1980 a fost primul pas spre un război balcanic în care tensiunile etnice și religioase au sfâșiat Iugoslavia și au creat în cele din urmă șapte noi națiuni: Serbia, Croația, Macedonia (acum Macedonia de Nord), Bosnia și Herțegovina, Slovenia, Muntenegru și Kosovo.
A creat o tragedie umană în care mii de oameni și-au pierdut viața în bătălii teribile și masacre și, în același timp, a privat lumea fotbalului de una dintre cele mai de temut echipe din istorie, o echipă care ar fi fost net superioară, în toate pozițiile, campioanei europene daneze de mai târziu.
Schița echipei care s-a calificat la EURO 1992 a fost creată încă din 1987, când Iugoslavia a câștigat Cupa Mondială FIFA Under-20 din Chile.
Înaintea turneului, nu existau deloc așteptări pentru echipă, iar mai multor jucători cheie, precum Sinisa Mihajlovic, Vladimir Jugovic și Alen Boksic li s-a spus că ar fi mai logic să rămână acasă și să joace în liga iugoslavă.
Steaua Roșie l-a vrut și pe Robert Prosinecki acasă pentru un meci important din cupă, dar FIFA a refuzat, iar acesta a devenit ulterior unul dintre cei mai buni jucători ai turneului. Totuși, aceasta nu a fost o echipă formată dintr-un singur om.
Prosinecki a fost ajutat și de jucători precum Zvonimir Boban, Davor Suker, Robert Jarni și Predrag Mijatovic, care au trecut de Brazilia înainte să învingă Germania de Vest în finală la penalty-uri.
La acea vreme, Iugoslavia avea cea mai bună echipă din lume la categoria sa de vârstă, dar nu a apucat niciodată să culeagă roadele poate celei mai talentate generații văzute vreodată în fotbalul modern.
Când te gândești că jucătorii deja menționați ar fi fost flancați de jucători precum Dejan Savicevic, Darko Pancev, Dragan Stojkovic și Screcko Katanec, este una dintre cele mai mari tragedii din istoria fotbalului faptul că o parte dintre acești jucători nu au apucat să joace niciodată împreună.
Unul dintre marcatorii din echipa iugoslavă care a învins Danemarca cu 2-0 la Parken în 1990, Mehmet Bazdarevic, își amintește de componența echipei.
"Patru jucători care au jucat în acea zi erau din Croația, patru dintre noi erau din Bosnia, apoi mai erau Predrag Spasic din Serbia, Pancev din Macedonia și Srecko Katanec din Slovenia. Deși Danemarca a fost o echipă bună, noi am fost mult mai buni decât ei".
Zvonimir Boban, care l-a înlocuit pe Pancev la Copenhaga, este deosebit de interesant pentru că joacă un rol central în tensiunile politice care au format preistoria conflictului din Balcani.
Cu o lună înainte de Cupa Mondială din 1990, fronturile politice fuseseră puternic divizate de cel care mai târziu a fost criminalul de război sârb Slobodan Milosevic și de naționalistul croat Franjo Tudjman, iar conflictul a aprins flacăra care avea să ducă la fierbere emoțiile într-un meci între Dinamo Zagreb a lui Boban și arhicunoscuta rivală din clubul sârb Steaua Roșie Belgrad.
În anul următor, butoiul cu pulbere a explodat când Slovenia și Croația și-au declarat independența.
Cu puțin timp înainte, Iugoslavia obținuse unul dintre cele mai mari triumfuri din istoria sa sportivă, când Steaua Roșie a câștigat una dintre cele mai plictisitoare finale de Cupa Campionilor Europeni din istorie, la Bari, după o lovitură de departajare la penalty-uri împotriva unei echipe din Marsilia, în care se aflau nume mari precum Chris Waddle, Jean Pierre Papin și Basile Boli.
Dar când primele rachete au început să plouă asupra Balcanilor, echipa plină de vedete a Stelei Roșii a fost împrăștiată prin Europa, cu jucători precum Prosinecki, Mihajlovic și Savicevic obținând succese personale uriașe la echipe mari precum Real Madrid, AS Roma și AC Milan.
În ceea ce privește echipele naționale, rămășițele dinastiei iugoslave s-au destrămat într-o serie de noi națiuni independente.
Nicio echipă din Balcani nu a participat la Cupa Mondială din 1994, dar Cupa Mondială din 1998 a arătat cât de puternici ar fi putut fi iugoslavii, când Croația a câștigat medalia de bronz cu jucători precum Prosinecki, Boban, Jarni, Boksic și Suker.
Uitat este faptul că o echipă sârbo-muntenegreană, aliniată ca FR Iugoslavia, a pierdut în fața Olandei în 1/8 de finală.
Astăzi, fostul antrenor bosniac Faruk Hadzibegic, una dintre vedetele echipei care s-a calificat în 1992, poate privi înapoi la vremurile în care o echipă iugoslavă unită era gata să dea foc fotbalului european.
"Pot să vă spun un lucru: dacă am fi rămas cu toții împreună, dacă am fi jucat acel turneu în condiții normale, dacă am fi avut șansa de a concura, sunt sigur că am fi câștigat Campionatul European. Am fi câștigat EURO 92".