Trofee, talente brute și trădări! La final de carieră, Mircea Lucescu vrea să trăiască ”visul american”
Într-un top al celor mai titrați antrenori din toate timpurile, Mircea Lucescu se află pe locul 3, cu 35 de trofee câștigate, depășit doar de Sir Alex Ferguson și Pep Guardiola.
”De fapt, sunt 37”, atrage mereu atenția, considerând că promovările obținute cu Brescia și Corvinul Hunedoara ar trebui luate în considerare pentru că au fost obținute după câștigarea ligilor respective, fie ele doar secunde. E dovada orgoliului unui tehnician care a trăit mereu pentru competiție și pentru care moștenirea pe care o lasă în urmă nu îi este indiferentă.
Cariera de antrenor a lui Mircea Lucescu a început în anii 80, când a preluat conducerea Corvinului Hunedoara, echipă la care activa deja ca jucător de doi ani, dar care retrogradase în divizia secundă din România comunistă.
Adeptul unui joc ofensiv, Lucescu nu s-a temut să mizeze pe tineri și doar pe parcursul a doi ani, o duce Corvinul din Liga a 2-a în Cupa UEFA, terminând pe locul 3 sezonul 1980/81, în fața puternicei Steaua București.
Performanța nu a trecut neobservată și, în paralel cu echipa de club, primește și rolul de selecționer al echipei României.
Din această postură îl promovează la prima echipă pe jucătorul considerat acum cel mai bun din istoria fotbalului românesc: Gheorghe Hagi.
”M-a ajutat esențial în cariera mea de sportiv, de fotbalist, prin acea promovare de la vârsta de 18 ani, m-a luat de la juniori direct la echipa mare fără să trec pe la tineret nici măcar un minut. Îi mulțumesc pentru acest lucru, el mi-a accelerat procesul de formare, mi-a dat curaj și încredere în cariera mea de fotbalist. Ce-o fi văzut la mine, nu știu, dar asta înseamnă antrenor mare”, a spus Hagi despre omul care nu doar că l-a debutat la echipa națională, dar i-a pus la un moment dat pe braț și banderola de căpitan.
Șlefuitorul de talente
Gheorghe Hagi a fost unul dintre primii dintr-o lungă serie de tineri jucători care au fost șlefuiți de mâna pricepută a lui Mircea Lucescu. La începutul anilor 90, după căderea regimului comunist, Occidentul își deschidea porțile pentru valul de talente care până atunci nu putuse performa decât în spatele Cortinei de Fier.
Printre cei care au plecat s-a aflat și Mircea Lucescu, iar printre numele asupra cărora și-a lăsat într-un fel sau altul amprenta, unul iese în mod special în evidență: Andrea Pirlo, care la doar 15 ani a fost promovat la echipa de seniori a Bresciei, iar peste un an a primit primele minute în Serie A, mijlocașul rămânându-i recunoscător celui care primise deja porecla ”Il Luce” (Lumina) în Italia.
”Aveam 15 ani, m-a luat de la echipa de tineret și m-a pus să mă antrenez cu prima echipă. Jucătorii de 30 de ani erau deranjați că un băiat le stătea în cale și de multe ori erau foarte nervoși”, a dezvăluit Pirlo în cartea sa, ”Gândesc, deci joc”.
”Primul lucru pe care mi l-a șoptit Lucescu: „Joacă ca de obicei”. Am făcut-o, și nu tuturor le-a plăcut. Odată l-am driblat pe unul dintre veterani de trei ori la rând, dar a patra încercare mi-a fost fatală. M-a doborât cu o lovitură teribilă la gleznă.
”Lucescu era mulțumit: ”E în regulă, grozav. Încearcă să treci de el din nou”, a rememorat Pirlo câteva dintre momentele petrecute alături de antrenorul român.
”Pe lângă faptul că era un jucător creativ, era o persoană care organiza totul, ceea ce este încă o abilitate. Mi-a spus că sunt un maestru? Mă face mândru. Trebuie să-i mulțumesc!”, a fost răspunsul oferit de Lucescu într-un interviu pentru UEFA.com.
Marea transformare
În anul 2000, Mircea Lucescu a semnat cu Galatasaray, proaspăt câștigătoare a Cupei UEFA, unde l-a reîntâlnit pe Gheorghe Hagi și împreună au câștigat Supercupa Europei, în fața celor de la Real Madrid.
În acea perioadă, Galatasaray era o prezență constantă în fazele superioare ale Ligii Campionilor, dar după ce Lucescu a câștigat primul său titlu cu Galata, a fost demis și a comis un act de trădare semnând imediat cu rivalii de la Beșiktaș, cărora le-a adus titlul în anul centenarului cu un record de 85 de puncte, doborât abia în sezonul 2022/23 de Galatasaray.
Dar cea mai mare perioadă a carierei și-a petrecut-o, în mod oarecum surprinzător, în Ucraina, semnând în 2004 cu Șahtior Donețk, pe care a reușit să o transforme de-a lungul a 12 ani dintr-o echipă a unei localități miniere într-o forță continentală.
Șahtior era susținută de banii miliardarului Rinet Ahmetov, dar nu mulți jucători de valoare se încumetau să se relocheze în estul Ucrainei, astfel că Lucescu a făcut ceea ce știa cel mai bine: a promovat tineri promițători, iar atenția sa s-a îndreptat spre Brazilia.
Willian a ajuns în Ucraina datorită lui Il Luce pe când avea 19 ani și după 6 ani petrecuți la Donețk, a fost vândut pentru 35 de milioane de euro la Anzhi, iar după jumătate de an, în 2013, a ajuns la Chelsea devenind una dintre vedetele Premier League.
La fel s-a întâmplat și cu Fernandinho, un alt brazilian luat de Lucescu la numai 20 de ani din țara natală, care a ajuns să coste aproape 40 de milioane de euro când a fost vândut în Premier League la Manchester City.
Alex Teixeira, Douglas Costa și Luiz Adriano sunt alți jucători brazilieni care odată ajunși pe mâna românului la Șahtior au progresat enorm și au ajuns ulterior la mari echipe ale Europei.
Trădarea supremă
După opt titluri de campion, cinci Cupe ale Ucrainei și o Cupă UEFA câștigate cu Șahtior, Lucescu părăsește Ucraina, însă după două scurte perioade petrecute la Zenit St. Petersburg și naționala Turciei alege să revină, dar nu acolo unde era o legendă vie a clubului, ci la marea rivală Dinamo Kiev.
Cei 12 ani petrecuți la Șahtior, de unde a lansat atacuri dure la adresa marii rivale, inclusiv la adresa tehnicianului Valeri Lobanovski, al cărui loc șase într-un clasament France Football al celor mai buni antrenori din toate timpurile l-a contestat, spunând că în afara Ucrainei acesta nu reprezintă nimic, nu puteau fi șterși cu buretele de ultrașii lui Dinamo.
”Alegerea unui antrenor de 74 de ani care a vorbit în mod regulat împotriva lui Dinamo este inacceptabilă”, au scris ei într-un comunicat. ”Le cerem tuturor angajaților clubului care mai au un pic de respect să demisioneze”.
Presiunea ajunsese la cote atât de tensionate, încât Lucescu a vrut să renunțe la doar patru zile după ce semnase, însă patronul Igor Surkis l-a convins să rămână: ”Sentimentele unor fani nu pot fi un factor determinant în viitorul acestui club”, i-a transmis el printr-o scrisoare.
Primul meci de campionat s-a jucat cu porțile închise, dar fanii au reușit să spargă blocada și au invadat terenul cerând plecarea antrenorului român, care a decis să locuiască în baza de antrenament a clubului, pentru a evita întâlniri nedorite cu suporterii pe străzile orașului.
”Fotbalul este viața mea, iar eu am stat acasă timp de un an lung. Mi-a fost foarte dor de fotbal. Nu am putut refuza o astfel de ofertă”, a declarat Lucescu într-un interviu acordat Tuttosport în care a încercat să-și justifice alegerea.
”Nu sunt un laș”
Când Rusia a invadat Ucraina, în mod inevitabil, fotbalul a trecut pe plan secund. Ambasada României îi cerea insistent tehnicianului să părăsească țara, dar acesta a refuzat mereu.
”Cum să plec? Eu nu sunt laș, n-am plecat nici când a început nebunia în Donețk, în 2014. Nu pot să fac așa ceva. Aș da un exemplu negativ pentru toată lumea, de frică, de panică, de neseriozitate. Cum să fac așa ceva?”, a spus Mircea Lucescu în acele zile.
A făcut-o în cele din urmă după un derby pierdut cu Șahtior (0-1), când și-a anunțat și retragerea din fotbal.
”Am dat 15 ani fotbalului din Ucraina. Așa am decis să-mi pun capăt carierei.
”A fost ultimul joc. Mi-am luat rămas bun de la jucătorii mei, de la Șahtior. Vă mulțumesc tuturor. Mi-ar fi plăcut să o închei altfel, dar totul se termină. Totul are un început și un sfârșit”, a declarat Lucescu la finalul acelei partide.
”Nu mă îngropați încă”, au fost cuvintele rostite la câteva zile după acel anunț al retragerii, semn că ușa fotbalului nu a fost închisă definitiv. Hotărât să obțină performanțe așa cum a făcut-o de-a lungul unei cariere impresionante, Lucescu ar putea scrie acum o nouă pagină de istorie dacă va reuși să ducă naționala României la Cupa Mondială din SUA, Mexic și Canada, acceptând în cele din urmă oferta făcută de Federația Română de Fotbal.
Dacă misiunea va fi îndeplinită, Il Luce va avea 81 de ani și ar putea deveni în 2026 cel mai vârstnic tehnician prezent vreodată la o Cupă Mondială, record care momentan îi aparține lui Otto Rehagel, care a condus Grecia la Cupa Mondială din 2010 la vârsta de 71 de ani și 317 zile.
”Ca să vă spun sincer, am făcut tot ce a fost posibil ca să nu vin la echipa națională. Era normal să dau antrenorilor tineri posibilitatea să meargă mai departe.
”Nu am nevoie nici de risc și îmi dau seama că risc foarte tare, dar cred că fotbalul românesc merită acest risc.
”Un singur lucru m-a determinat. Dragostea pentru fotbal și obligația mea față de fotbalul românesc, care avea nevoie poate de experiența unui om.
”Dar în toată chestiunea asta trebuie să rețineți un singur lucru, că n-am fost laș.”
Ca jucător, Mircea Lucescu a trăit experiența Mondialului mexican din 1970 și a duelurilor cu Pele și cu celelalte vedete braziliene. 16 ani mai târziu a ratat ca antrenor calificarea la Mondialul din Mexic 86.
Soarta face ca și de această dată, Mexicul să se afle la orizont, Cupa Mondială din 2026 urmând să fie găzduită de această țară alături de SUA și Canada. Va fi un moment al revanșei sau Mexicul se va dovedi încă o dată o destinație mult prea îndepărtată pentru cel care este acum cel mai titrat antrenor român din istorie?