Juve și Fiorentina, o istorie plină de dragoste și trădări: De la Baggio la Chiesa

Niciodată să nu spui niciodată. Pentru a descrie transferul unui fotbalist de la Fiorentina la Juventus, există un singur cuvânt: "Trădare".

Un singur căpitan, un număr zece, un simbol violet a reușit, totuși, să se țină de promisiunea făcută fanilor săi: Giancarlo Antognoni, singurul care a spus "nu" chiar și lui Gianni Agnelli însuși.

Nu este ușor de stabilit cu exactitate data la care a început rivalitatea dintre cele două cluburi. Unii consideră că de la înfrângerea cu 11-0 a piemontezilor în fața toscanilor în 1928. Alții spun că de la Scudetto-ul câștigat de bianconeri în 1982, care s-au impus, pe fondul unor controverse, în fața clubului violet.

Dacă, pe de altă parte, ne îndreptăm atenția spre tradiția trădărilor, prima despărțire care i-a durut cu adevărat pe fanii Fiorentinei a fost cea de Sergio Cervato, legendarul fundaș care, la sfârșitul anilor '50, s-a mutat la Torino după ce a câștigat un Scudetto și a pierdut finala Cupei Europei din 1957 în fața Real Madridului lui Alfredo Di Stefano.

Fanii Fiorentinei nu au văzut deloc cu ochi buni această mutare, dar reacția lor cu siguranță nu poate fi comparată cu lovitura dată de Baggio, 31 de ani mai târziu. 

"Nu vă voi părăsi niciodată", a asigurat starul de la Caldogno, neștiind (poate) de manevrele propriului său club.

Contele Pontello, de fapt, se întâlnise deja cu Adriano Galliani și își dăduse "da"-ul pentru transferul campionului la AC Milan. Legenda spune, însă, că însuși avocatul Agnelli a fost cel care a aruncat în aer afacerea, arătându-i lui Silvio Berlusconi că a avea cei trei olandezi în echipă era suficient și că nu era cazul să "exagereze".

Și astfel, pentru 20 de miliarde de lire, Baggio nu s-a mutat la Milano, ci la Torino. Anunțul oficial a venit la mijlocul lunii mai, nu la o dată oarecare, ci a doua zi după returul finalei Cupei UEFA câștigată în acel an de bianconeri în fața Fiorentinei. 

Orașul a luat-o razna. Poliția a fost nevoită să intervină pentru a calma atmosfera, fără însă a reuși. Peste treizeci de persoane au fost rănite.

În anul următor, pe 6 aprilie 1991, Baggio a revenit la Florența îmbrăcând tricoul lui Juve, dar nu a avut curajul să execute penalty-ul acordat de Lo Bello pentru bianconeri.

A executat De Agostini, dar a ratat și Fiorentina a fost cea care a câștigat în acea zi (1-0), iar Roby, la ieșirea de pe teren, a luat eșarfa pe care un fan al echipei Viola o aruncase spre el și a pus-o în jurul gâtului înainte de a se îndrepta pe tunel spre vestiare.

Între trădarea lui Baggio, fără îndoială cel mai bun fotbalist italian din toate timpurile, și cele mai recente ale lui Federico Chiesa și Dusan Vlahovic, cazurile lui Felipe Melo și Federico Bernardeschi merită o atenție specială.

Mijlocașul brazilian nu a fost cu siguranță un portdrapel al clubului violet. Cu toate acestea, ura față de Juventus era încă atât de puternică încât, atunci când negocierile dintre cele două cluburi au devenit publice, fanii viola și-au amenințat clubul cu un banner: "Melo la Juve egal zero abonamente".

Managerul general de atunci, Pantaleo Corvino, le-a transmis clar șefilor bianconeri că nu există decât o singură cale posibilă: cea indicată de clauza de reziliere de 25 de milioane de euro. Și așa a fost.

Opt ani mai târziu, însă, Federico Bernardeschi a fost cel care a făcut aceeași greșeală ca și Roberto Baggio: "Ar fi dificil să merg la Juventus după 11 ani petrecuți în sectorul juvenil violet."

În anul 2017 a trecut și el în curtea familiei Agnelli. Spre deosebire de Divin Codino, însă, Bernardeschi nu a câștigat Balonul de Aur.

De la despărțirea de Baggio, singura durere asemănătoare - fără a atinge însă acele niveluri - au simțit-o fanii violeți atunci când, la sfârșitul lui octombrie 2020, în ultima zi a campaniei atipice de achiziții întârziată de pandemia de Covid, Juventus a anunțat semnarea lui Federico Chiesa: "Sunt dezamăgit de om", a sunat comentariul amar al președintelui Rocco Commisso.

Crescut la juniorii Fiorentinei, Chiesa a depășit 100 de apariții înainte de a împlini 20 de ani. A devenit simbolul clubului, care i-a încredințat banderola de căpitan, pe care a purtat-o chiar și cu câteva zile înainte de trădarea din meciul de campionat cu Sampdoria.

Cincisprezece luni mai târziu a urmat Dusan Vlahovic. Nici în acest caz, președintele clubului nu ar fi vrut să renunțe la mijlocașul sârb, nici măcar pentru 80 de milioane.

Dar, încolțit, a fost obligat să o facă: "Agenții lui Vlahovic au fost mincinoși și necinstiți. Când acordul părea aproape de finalizare, au spus că salariul de 4-5 milioane pe an nu este suficient, Dusan, care între timp a stârnit furia fanilor, a vrut 8 milioane net pe an și ei înșiși au mărit valoarea comisionului, cerând chiar 10% din vânzările viitoare și exclusivitate".