Pelé, povestea unei legende

Băiatul din Bauru

Cu puțin timp înainte de nașterea primului copil al familiei Nascimento la 23 octombrie 1940, localitatea braziliană Três Corações avusese parte de un eveniment istoric: sosirea electricității.

Pentru a sărbători acest moment, Joao Ramos do Nascimento sau Dondinho cum era cunoscut de toată lumea, a hotărât ca fiul lui să poarte numele Edson, în semn de omagiu pentru inventatorul becului, Thomas Edison. 

Funcționarii de la primărie fie că nu au înțeles foarte bine, fie din grabă, au scris în certificatul de naștere Edison, iar la data nașterii au trecut 21 octombrie, cu două zile mai devreme decât data reală.

Când Edson a împlinit patru ani, familia a primit o ofertă de a se muta în Bauru. Dondinho era un fotbalist apreciat și era dorit la clubul situat la nord-vest de Sao Paolo, dar pentru că în acea perioadă jucătorii nu prea erau plătiți i s-a promis un post de funcționar guvernamental.

În Bauru, tânărul Edson a început să lege prietenii pe maidanele din jurul casei, unde copiii se strângeau pentru a juca fotbal. De multe ori era lăsat pe dinafară din cauza faptului că era mai mic și mai slab și a hotărât să își înființeze propriul club.

I-a spus Sete de Setembro, după strada pe care locuia, care reprezenta totodată și Ziua Națională a Braziliei. Edson își dorea ca echipa să aibă echipament și o minge reală, nu ca cea din cârpe cu care jucau în fiecare zi. 

Dar pentru așa ceva era nevoie de mulți bani, pe care niciunul dintre prietenii săi de pe stradă nu îi avea. El a venit cu ideea de a completa două albume cu abțibilduri de fotbaliști pe care să le dea la schimb pentru o minge, iar pentru echipament toată echipa să meargă să caute fier vechi pe care să-l vândă la punctele de colectare. 

”Cei fără pantofi”

După o zi în care au răscolit gropile de gunoi din apropiere, copiii au realizat că orice metal care putea fi valorificat era deja de mult colectat de alții, așa că aveau nevoie de un alt plan.

Unul dintre copii a spus că în gară este oprit un tren plin cu alune și că ar putea să fure câteva kilograme pe care să le vândă în preajma stadionului în zilele de meci. 

Ideea a funcționat și copiii au strâns astfel banii pentru tricouri și pantaloni scurți. Mai aveau nevoie să repete încă o dată figura pentru a putea cumpăra și ghete, dar paznicii au fost de această dată mult mai vigilenți. 

Pentru că jucau în picioarele goale, au fost porecliți ”cei fără pantofi”, dar stilul lor avea să atragă repede atenția.

Copiii erau rapizi și îi driblau cu ușurință chiar și pe adulții împotriva cărora se întâmpla să joace. Dintre toți, cel mai mult se remarca Edson, a cărui lejeritate în joc cu mingea la picior îi fermeca atât pe adversari, cât și pe spectatorii ocazionali.

Când primăria din Bauru a decis să organizeze un turneu pentru echipele de cartier, băieții din Sete de Setembro erau disperați să participe, dar nu știau ce să facă în privința regulii care obliga toți jucătorii să poarte încălțăminte adecvată. 

Salvarea a venit de la un comerciant local care avea trei copii în echipă și care s-a oferit să le dea banii necesari pentru ghete, dar cu o condiție: să se ocupe cu și mai multă seriozitate de clubul pe care l-au format și să se antreneze în mod organizat. 

Munca a dat roade și Sete de Setembro a ajuns în finala care urma să fie găzduită de stadionul din localitate. Toate biletele pentru această partidă fuseseră vândute, iar tânărul Edson se simțea timorat în fața primului său meci cu câteva mii de spectatori.

Dar, echipa sa a câștigat detașat, iar el a fost golgheterul competiției. A fost pentru prima oară când din tribune s-a auzit din mii de piepturi scandarea ”Pelé! Pelé!”

Povestea unui nume de legendă

Brazilienilor le plac poreclele. Iar Edson Arantes do Nascimento a avut câteva de-a lungul vieții. Mai întâi i s-a spus Dico în familie, un nume cu care mama sa l-a strigat toată viața. 

La Santos, o vreme i s-a spus și ”Gasolina”, dar porecla cu care urma să fie cunoscut în întreaga lume avea să fie Pelé.

La început, tânărului Edson i s-a părut o poreclă oribilă și spera că nu va prinde. La un moment dat a fost dat afară de la școală pentru că l-a pocnit pe un coleg care i s-a adresat cu acest nume, care nici măcar nu știa de unde i se trage.

Peste ani, în autobiografia sa, Pelé a spus că cel mai probabil numele i se datorează unui fost coechipier al tatălui său pe care îl chema Bilé, dar pe care el, copil fiind, îl striga Pilé. După mutarea în Bauru, acest Pilé s-a transformat încet-încet în Pelé, numele cu care avea să intre în legendă.

Jucătorul 997

După turneul dedicat echipelor de cartier, primăria din Bauru a decis să înființeze o echipă de juniori pentru clubul local, iar numele lui Pelé era primul pe listă. Antrenor a fost numit Waldemar de Brito, un fost internațional care participase la Cupa Mondială din 1934.

Pelé a semnat cu Baquinho primul său contract pentru care urma să fie și plătit. Tânărul Edson nu mai avea acum de ce se îngrijoreze din cauza tricourilor, pantalonilor și mai ales a ghetelor. Toate erau asigurate de club.

Pelé a devenit rapid un idol local care marca gol după gol, multe dintre ele din foarfecă, un procedeu puțin întâlnit în acea perioadă. 

În campionatul de juniori organizat de două ziare regionale, Baquinho a câștigat titlul marcând 148 de goluri în 33 de partide.

Pelé figura pe lista organizatorilor ca ”Jucătorul 997”, dar în curând avea să urce rapid către prima poziție.

Santos, prima echipă ”adevărată”

La scurt timp după ce Waldemar de Brito a plecat din Bauru, Pelé a primit un semn de la fostul său antrenor care i-a propus să se transfere la Santos.

Dondinho era total de acord, dar mama sa, Dona Celeste, era îngrijorată de pericolele care l-ar putea pândi pe fiul ei într-un oraș mai mare. 

După o îndelungă muncă de convingere, mama a acceptat ca fiul ei să meargă în Santos doar pentru ”o perioadă de probă”.

”Deci, tu ești faimosul Pelé?” l-a întrebat antrenorul Luis Alonso în momentul în care s-a prezentat la club. Pelé a dat din cap că da, dar imediat i-a părut rău, temându-se să nu pară că ar fi cu nasul pe sus și că deja se consideră faimos.

Dar antrenorul și-a dat seama că are de a face cu un băiat modest și l-a invitat să se alăture coechipierilor săi care locuiau câte opt în camerele din preajma stadionului.

Pelé avea 15 ani și chiar dacă de obicei evolua pentru echipa sub-20, uneori era chemat să ajute și echipa sub-16, o îndatorire de care nu prea era foarte încântat.

Într-un astfel de meci, a ratat un penalty din cauza căruia s-a pierdut titlul de campioană.

Suporterii au început să-l huiduie, iar Pelé în lacrimi era hotârât să plece acasă. A doua zi, la 6:30 dimineața, s-a trezit, și-a luat valiza și a vrut să iasă pe furiș din dormitor.

”Hei, tu! Cine ți-a dat permisiunea să pleci?”, l-a întrebat paznicul clădirii. ”Toți minorii trebuie să aibă o autorizație scrisă pentru a ieși”, a adăugat el.

”Știu, știu. O am. Lasă-mă să plec și ți-o dau mai târziu”, a răspuns Pelé. 

”Nu. Ori mi-o dai acum, ori nu pleci nicăieri”, a replicat paznicul, care după ce și-a dat seama că fotbalistul voia să plece definitiv i-a ținut o lecție despre greșelile din care trebuie să învețe, nu în fața cărora dă bir cu fugiții. Și Pelé a rămas la club.

”Îți promit că voi câștiga Cupa Mondială”

Pelé avea nouă ani când Brazilia a jucat prima sa finală de Cupă Mondială, la o ediție organizată pe propriul teren.

Pe 16 iulie, în casa familiei s-au strâns mai mulți prieteni ai lui Dondinho pentru a asculta la radio finala contra Uruguay-ului, care se disputa pe nou construitul Maracana.

Copiii intrau și ieșeau din casă preocupați mai mult de jocul lor de fotbal, decât de finala mondială, dar adulții erau țintuiți lângă aparat. 

Brazilia a deschis repede scorul și artificiile au început să explodeze în Bauru. Uruguay a egalat, însă, rapid și cu zece minute înainte de final a marcat golul victoriei. În casa familiei Nascimento era o liniște ca de mormânt. 

”Ce s-a întâmplat?”, și-a întrebat Pelé tatăl. 

”Brazilia a pierdut”, a răspuns acesta cu un glas distrus. ”Brazilia a pierdut.”

În memoriile sale, Pelé își amintește că acel răspuns i-a dat fiori pe șira spinării. A încercat să-și liniștească tatăl, dar mama l-a dat afară din casă: ”Lasă-l acum în pace. Nu vezi că e supărat?”

A fost pentru prima dată când Pelé își vedea tatăl plângând. A fost un moment care l-a emoționat atât de tare, încât s-a întors la părintele său și cu lacrimi în ochi i-a spus ”Într-o zi, îți promit că voi câștiga Cupa Mondială pentru tine.”

Din Santos spre Suedia

Pe 7 septembrie 1956, Ziua Națională a Braziliei și totodată numele clubului pe care îl înființase cu prietenii din cartier, Pelé a avut ocazia de a debuta în echipa de seniori a lui Santos într-un meci amical cu Corinthians (nu acea Corinthians, ci o echipă mai mică din Santo Andre).

La scurt timp după ce a intrat după pauză, Pelé a marcat primul său gol ”oficial” la vârsta de 15 ani. La finalul partidei, toți fanii lui Corinthians l-au aplaudat, iar portarul echipei adverse avea să îi trimită mai târziu cartea sa de vizită pe care scria ”Portarul care a primit primul gol al lui Pelé”.

Din acel moment, cariera sa a urmat doar o traiectorie ascendentă. Câteva luni mai târziu, avea să debuteze într-un meci oficial pentru Santos, iar apoi avea să fie selectat într-un turneu internațional al unor echipe mixte braziliene, care i-a oferit ocazia de a juca pentru prima dată pe celebrul Maracana. 

Pelé marca gol după gol, iar acest lucru nu avea cum să treacă neobservat în rândul celor care se ocupau de destinele echipei naționale. 

La începutul lui 1958, numele său se afla pe lista lungă din care urmau să fie aleși jucătorii pentru Cupa Mondială din Suedia.

Într-un meci de pregătire, o intrare dură a unui fundaș advers i-a pus prezența la turneul final sub semnul întrebării. Medicii i-au promis, însă, că vor face tot ce le va sta în putință pentru a-l urca în avionul către Stockholm și s-au ținut de cuvânt.

Primul titlu mondial

Accidentarea l-a ținut pe bancă în primele meciuri din grupă. După o victorie cu Austria și un egal cu Anglia, Brazilia urma să întâlnească URSS într-o partidă decisivă pentru calificare.

Medicii și-au dat ok-ul pentru prezența lui Pelé pe teren, dar a existat și o obiecție din partea psihologului echipei care l-a catalogat ”infantil” și a spus că îi lipsește ”spiritul de luptă”.

”Poate că ai dreptate, dar nu știi nimic despre fotbal. Dacă genunchiul lui este pregătit, atunci va juca”, a spus selecționerul brazilian Feola și la 17 ani Pelé a debutat la Cupa Mondială.

Brazilia s-a impus cu 2-0 într-o partidă în care Pelé a ratat câteva ocazii monumentale în fața uriașului Iașin, dar asta deja nu mai conta în momentul în care arbitrul a fluierat finalul care consfințea calificarea sud-americanilor în sferturile de finală, unde urmau să întâlnească Țara Galilor.

La pauză scorul era 0-0, dar înspre mijlocul reprizei secunde, Pelé a recepționat o minge cu spatele la poartă, și-a făcut-o pe piciorul drept, a driblat fundașul care îl marca și a înscris primul său gol la o Cupă Mondială și încă unul care a calificat echipa în semifinale. 

A urmat un thriller cu Franța în care Pelé a marcat un hattrick și Brazilia s-a impus cu 5-2 pentru a stabili o întâlnire cu echipa gazdă în finala programată pe 29 iunie 1958.

În momentul în care a început partida, scria Pelé în memoriile sale, și l-a imaginat pentru o fracțiune de secundă pe tatăl său lipit de radioul din casă, ascultând cu înfrigurare finala Cupei Mondiale. 

După un prim gol al suedezilor, brazilienii s-au dezlănțuit și s-au impus din nou cu 5-2, ultimul gol al partidei fiind marcat în minutul 90 chiar de Pelé, care imediat după ce a introdus mingea în plasă a leșinat pentru câteva secunde, colegul său Garrincha readucându-l în simțiri chiar când arbitrul fluiera finalul partidei. 

Promisiunea fusese îndeplinită. Pelé câștigase Cupa Mondială pentru tatăl lui.

Cel mai frumos gol

La doi ani după ce plecase sărac către Santos, Pelé s-a întors în Bauru cu o Cupă Mondială în valiză, iar primirea de care a avut parte a fost una demnă de performanța sa. 

Aproape tot orașul a fost de față în momentul în care primarul i-a înmânat stângaci cheile unei mașini pe care i-au oferit-o în semn de prețuire pentru bucuria pe care le-a adus-o.

Imaginea sa apăruse pe coperta Paris Match, iar titlul menționa apariția unui nou rege - King Pelé, o poreclă care i-a rămas pe tot parcursul vieții.

Faima sa s-a răsfrânt și asupra echipei sale de club, Santos, care a început să primească invitații de a juca prin toată lumea. Într-un astfel de turneu prin Orientul Mijlociu, fanii libanezi au amenințat că îl vor răpi pe Pelé, dacă Santos nu va juca un meci și în țara lor.

În campionat, într-un meci cu Fluminense, Pelé avea să marcheze ceea ce el însuși a descris cel mai frumos gol al carierei sale, chiar pe stadionul Maracana.

A recuperat mingea în apropierea propriului careu și a pornit către poarta adversă. A driblat un, doi, trei, patru, cinci, șase adversari înainte de trimite mingea în plasă, o reușită pe care ziarul O Esporte a marcat-o cu o placă memorială amplasată pe unul dintre zidurile arenei. 

A fost cel mai frumos gol al lui Pelé, dar pentru că partida nu a fost televizată, a rămas doar în memoria celor prezenți atunci la stadion.

Dubla mondială

În 1961, în timpul unui turneu în Italia, Pelé a fost invitat să ia masa cu patronul lui Juventus, Umberto Agnelli și cu președintele lui Santos, Dr Athie Jorge Coury. 

”Ați fi interesat să negociem transferul lui Pelé la Juventus?”, a întrebat Agnelli.

”Nu îl negociem pe Pelé. E prea scump”, a sunat răspunsul lui Dr. Athie.

”Ce ar fi să începem de la un milion de dolari”, a insistat Agnelli. 

În acea perioadă, un milion de dolari reprezenta o sumă uriașă, dar în curând oferta avea să ajungă la nivelul a peste zece milioane de dolari. Răspunsul a fost de fiecare dată același: ”Nu!”

Acesta este contextul în care Brazilia lui Pelé s-a prezentat la Cupa Mondială din Chile din 1962. Șeful delegației era atât de disperat să repete succesul din urmă cu patru ani, încât voia ca toate detaliile să fie la fel ca cele din 1958. A reușit chiar să-l convingă pe pilotul care a dus echipa în Suedia să vină pentru a prelua și cursa către Santiago.

Meciul inaugural a fost câștigat cu 2-0 în fața Mexicului, dar Pelé a terminat partida resimțind dureri în zona coapsei. 

Câteva zile mai târziu, în meciul contra Cehoslovaciei, Pelé avea să plătească prețul efortului depus. După o cursă prin care a străpuns apărarea adversă a șutat puternic spre poartă. Mingea a lovit bara și a ricoșat înspre el. Când s-a pregătit să șuteze din nou, a simțit ca și cum cineva i-ar fi înfipt un cuțit în picior și a căzut la pământ.

În acea perioadă, schimbările nu erau permise, iar Pelé a rămas pe gazon până la final, dar a apreciat fair play-ul adversarilor săi, care și-au dat seama că este accidentat și l-au menajat de fiecare dată când mingea mai ajungea la el.

Partida cu Spania din grupă, sfertul cu Anglia și semifinala cu Chile a fost nevoit să le vadă din afara terenului, dar doctorii sperau să îl poată recupera pentru finala cu Cehoslovacia.

Nu a fost să fie, însă, iar Pelé a povestit că a plâns când și-a dat seama că nu va putea evolua în ”cel de-al doilea cel mai important meci” al carierei sale. 

Brazilia a câștigat cu 3-1, devenind prima echipă care își apără titlul mondial, iar Pelé, chiar dacă nu a mai jucat după primele două meciuri din grupă avea deja statutul de legendă asigurat.

Coșmarul englez

La nivel de club, lucrurile mergeau grozav pentru Santos, care câștiga trofee pe bandă rulantă și era considerată una dintre cele mai bune echipe din lume.

În ceea ce privește echipa națională, o întreagă țară spera ca Brazilia să câștige încă o dată Cupa Mondială și să aducă acasă definitiv trofeul Jules Rimet. Doar că lucrurile nu mai erau chiar atât de roz pentru Seleção.

Chiar dacă echipa a fost întâmpinată cu surle și trâmbițe în Anglia și chiar faimoșii Beatles se oferiseră să susțină un concert pentru naționala lui Pelé, starul brazilian simțea că de această dată ceva nu funcționează așa cum ar fi trebuit.

După o selecție haotică și după retragerea mai multor jucători de bază, Brazilia a început turneul cu o victorie cu 2-0 asupra Bulgariei. 

Pentru al doilea meci cu Ungaria, antrenorul a decis să îl menajeze pe Pelé, considerând că meciul e ușor și că e mult mai important să îl aibă apt în duelul cu Portugalia lui Eusebio. 

Doar că Brazilia a pierdut cu 3-1 și partida cu lusitanii s-a transformat într-una decisivă. Pelé a evoluat în ultimul meci din grupă, dar nu a putut împiedica o nouă înfrângere cu 3-1, care i-a trimis pe sud-americani acasă.

La aeroport, căpitanul aeronavei a anunțat că zborul va fi întârziat câteva ore din cauza unor defecțiuni tehnice, dar mai târziu s-a dovedit că a fost o decizie a federației de fotbal care a dorit ca avionul să aterizeze noaptea în Brazilia, pentru a evita mulțimile furioase. 

Dezamăgit, Pelé a anunțat că nu va mai juca la o altă Cupă Mondială.

Povestea golului 1.000

La începutul toamnei anului 1969 toată atenția a început să fie îndreptată asupra momentului în care Pelé va înscrie golul cu numărul o mie, un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie.

În noiembrie, numărul de goluri ajunsese deja la 998 și toată lumea aștepta cu sufletul la gură momentul în care va fi atinsă spectaculoasa bornă.

Când echipa a ajuns în Joao Pessoa, capitala micului stat Paraiba, pentru a juca contra localnicilor de la Botafogo (nicio legătură cu clubul din Rio), întreaga localitate era pe punctul de a exploda.

Pe un stadion neîncăpător, fanii locali au izbucnit în urale când Santos a primit un penalty și strigau ”Pelé! Pelé!”. În mod normal, Carlos Alberto era executantul, dar atunci a refuzat spunându-i lui Pelé că lumea ar fi în stare să îi linșeze dacă nu îl lasă pe el să bată.

Pelé a înscris astfel golul 999. Chiar dacă echipa locală părea mai mult decât dornică să faciliteze și golul o mie, accidentarea portarului lui Santos a făcut ca Pelé, care era înlocuitorul în astfel de situații, să ajungă în poartă și să amâne momentul marcării următorului gol, spre dezamăgirea unui întreg oraș.

În următorul meci, cu Bahia în Salvador, Pelé a lovit bara în prima repriză, iar în a doua, a șutat puternic din careu, mingea a depășit portarul, doar pentru ca un fundaș advers să respingă de pe linia porții, spre stupoarea întregului stadion care a început să-și huiduie propria echipă.

Izbăvirea avea să vină câteva zile mai târziu chiar pe Maracana, împotriva celor de la Vasco.

”Nu azi, creolule”, i-au spus fundașii adverși, care păreau să fie dispuși la orice sacrificiu pentru a mai amâna puțin sărbătoarea golului o mie. Chiar să marcheze în propria poartă, așa cum a făcut unul dintre fotbaliștii lui Vasco pentru a nu lăsa mingea să ajungă la Pelé.

În cele din urmă golul o mie avea să vină tot din penalty, Pelé apelând la o ”paradinha” pentru a marca, adică s-a oprit o fracțiune de secundă înainte de a trage, pentru a vedea în ce colț se aruncă portarul advers.

Acum procedeul este interzis, dar pe atunci nu era nimic ilegal, iar Pelé a devenit primul și singurul fotbalist de până acum care a marcat o mie de goluri.

”Echipa cea mai frumoasă”

După doi ani de pauză la echipa națională și după succesele repurtate la echipa de club, Pelé s-a răzgândit în privința participării la Cupa Mondială din 1970.

Participase deja la trei turnee finale, dar în niciunul nu evoluase în toate meciurile și era disperat să aibă parte de experiența completă.

Federația a avut grijă să nu mai repete greșelile din urmă cu patru ani și nu a ezitat chiar să-l concedieze pe selecționerul Saldanha pentru a se asigura că atmosfera în cadrul lotului este una propice performanței. 

În locul lui a fost instalat Mario Zagallo, fostul coechipier al lui Pelé de la echipa națională, care știa deja ce înseamnă succesul la un turneu final. 

Pregătirea a fost una exemplară, iar atenția la detalii nemaiîntâlnită. Tricourile echipei au fost modificate pentru ca gulerele să nu mai acumuleze transpirație și să-i deranjeze pe jucători în timpul partidelor.

Iar fotbaliștii din proprie inițiativă se strângeau în grupuri pentru a se ruga împreună, dar niciodată pentru a câștiga Cupa Mondială, ci doar pentru a avea parte de ceva noroc și de a fi feriți de accidentări.

Brazilia s-a calificat fără emoții dintr-o grupă cu Anglia, Cehoslovacia și România, pentru a trece apoi de Peru și Uruguay în drumul spre finala cu Italia. 

Întreaga lume era la picioarele acestei ”cele mai frumoase echipe”, așa cum a fost ea descrisă de presa din întreaga lume, iar ”catenaccio”-ul italian nu a putut împiedica o victorie cu 4-1, în care Pelé s-a regăsit pe lista marcatorilor.

Visul lui era acum complet. Reușise să joace un turneu final complet, ba mai mult, reușise să aducă definitiv trofeul Jules Rimet în Brazilia.

”Când Carlos Alberto a ridicat trofeul deasupra capului”, a povestit Pelé în memoriile sale, ”avea lacrimi de bucurie în ochi. Era ceva ce nu am mai simțit niciodată. Poate doar când l-am văzut pe Bellini făcând același lucru în 1958. Doar că acum înțelegeam mai bine importanța acestui moment și ce înseamnă el pentru poporul brazilian.”

Adio, Santos!

La sfârșitul anului 1974, Pelé le-a dat conducătorilor lui Santos vestea de care aceștia se temeau cel mai mult: se va retrage după meciul următor de acasă, cu Ponte Preta. 

De obicei, la un meci de retragere lucrurile tind să se desfășoare după un anumit tipar. Uralele, tura de onoare, discursurile de la final, toate fac parte dintr-o rețetă ce pare universală. Dar Pelé nu avea nimic dinainte stabilit.

După 20 de minute de la începerea partidei, o minge lobată se îndrepta spre Pelé, aflat la centrul terenului. În loc să o preia pe piept sau să încerce să o controleze în alt fel, a prins-o în mâini.

A fost o decizie spontană, iar ceilalți jucători s-au oprit și îl urmăreau pentru a vedea ce va face în continuare.

A alergat către mijlocul terenului cu mingea încă în mâini, a îngenuncheat pe punctul de la centru cu mingea între genunchi și și-a ridicat mâinile în aer în semn de mulțumire pentru toți cei care i-au fost alături în această călătorie fabuloasă.

Apoi s-a ridicat și s-a înclinat în fața fiecărei tribune, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe obraji. În acel moment era convins că povestea sa ca fotbalist ajunsese la final.

Cosmonautul

Pelé a fost un mare fotbalist, dar nu și un om de afaceri pe măsură. Banii pe care i-a câștigat din fotbal i-a investit în diverse companii, care la finalul carierei sale s-au dovedit a fi nu foarte profitabile. Ba din contră.

Pelé nu doar că a pierdut banii investiți, dar s-a trezit la începutul anului 1975 nu doar că nu mai are bani în cont, dar și că este dator vândut.

Singura soluție pe care o avea la îndemână era să revină pe terenul de fotbal. Americanii de la New York Cosmos îl tatonaseră în trecut pentru un eventual transfer menit să încurajeze dezvoltarea acestui sport în SUA.

Chiar și ministrul american de externe, faimosul Henry Kissinger, făcuse demersuri pentru a-l aduce în America, dar fără succes. Acum, însă, starul brazilian era cel care le bătea la ușă.

Pelé a fost primit cu onoruri de Rege, iar stadioanele s-au umplut imediat după sosirea lui în SUA.

Mergea la petreceri cu Frank Sinatra, Mick Jagger și Woody Allen, iar Steven Spielberg i-a spus la un moment dat că vrea ”să îl filmeze jucând fotbal pe lună, pentru că acolo este singurul loc în care încă nu a evoluat”.

Pe plan sportiv, după două sezoane și jumătate în care a contribuit la construcția unei echipe solide, în care s-a regăsit și un alt nume greu al fotbalului mondial, Franz Beckenbauer, Pelé i-a dus pe ”cosmonauți” către primul lor titlu din istorie, după o finală câștigată cu Seattle Sounders.

A fost un final demn de un Rege.

”Îmi amintesc că după Cupa Mondială din 1958, pe care am câștigat-o, am trecut pe lângă acel teren pe care ne jucam în copilărie și unde acum câțiva băieți loveau o minge”, a povestit Pelé în memoriile sale. 

”I-am întrebat dacă mă primesc și pe mine să joc cu ei și au spus da. Erau bucuroși să vadă că succesul de la Cupa Mondială nu mă schimbase. M-am dus acasă, mi-am pus o pereche de pantaloni scurți și am ieșit desculț ca să joc cu ei.”

”Așa am început să joc și cred că oamenii nu trebuie să uite niciodată de unde au plecat. Chiar și după toate experiențele de mai târziu, aceasta a fost o frumoasă ucenicie pentru tot ceea ce avea să urmeze”.